Bufon în drum spre eșafod.

      Pentru tot ce a fost și n-a fost, cu inima întinsă cerșesc a voastră iertare. Glumă. Blestem fiecare atom din orice om, care m-a împins cu mâinile lui murdare pe acest drum. Sper să vă fie adusă pe tavă, ciorbă din puroi în două cu otravă. Nu mi-e frică să mor, mi-e frică să trăiesc. Maturizat, înseamnă înmormântat. Om, înseamnă animal. Și invers. Condamnat, prins în flagrant, în timp ce îndopam fericirea altcuiva. Diferit. De ferit. Îndrăgostit în adevăr. Mint. Plin de curaj în cuvinte, conștient că trecerea la fapte, nu-i pentru mine. Condus de frică, a mea călăuză spre locul de veci. Dârdâi. Îmi mușc buza. Urăsc. Care mi-ar fi ultima dorință, când, precum praful de pe-o carte, o să-mi fie suflată propria-mi ființă? Întrebarea asta, îmi scormolește creierul molipsit de nebunie. Mă gâdilă. Acum știi de ce râd mai tot timpul. Javre cu ochi colorați, așteptă corpul de cap să-mi fie descălțat. Unii, așteptă să scot asul din mânecă, iepurele din pălărie, mâța din sac. Eu, ca pe o bucată de plastilină, modelez dorința în cap. Au mai rămas jumătăți de pași. Un spectacol eșuat.

Călăul: Care ți-e ultima dorință?

Bufonul, adică eu: Încă un infinit de dorințe.

                                                                   Alergic la moarte. Apciu!