Sine + ucigaș cu aripi paralizate.

     E o masă îmbibată cu mucegai. Apăsată de coatele mele ascuțite și amorțite. E o nouă zi, o nouă viață și tot aceiași masă. Deja - fu. E înfiptă în podea ca un cuțit în pământ. Joc. Masă grimată cu poezii care-mi topesc zâmbetul. De fiecare dată. Aș vrea tăcerea bolnavă să fie sfâșiată de vocea clopotelor. Dorință. Am gândurile teleportate pe țărmuri ocrotite de ciumă, și coate galbene, și ochi ce țintesc fereastra. Visător. Acea fereastră care mă cheamă spre ea, cu mâinile suprapuse, își linge buzele umflate. Sunt gata să zbor. Să fiu ancora ce sparge marea albastră. STOP. Dar... mi-e frică. Ce-o să fac, dacă o să-mi strivesc corpul, iar gândurile, o să supravețuiască? Dacă nu mor, o să fiu un element de decor, într-un spital pentru dezertori. Ținut într-un borcan. Un nasture inflirtat între scânduri. NU... Totuși, dacă sângele meu închegat, o să țâșnească pe asfaltul ieftin. Vă rog! Să-mi face-ți din masa pe care fruntea mea încrețită o consolează - capac pentru sicriu. Ca să poată citi și viermii, poeziile pe care le scriu. Sunt încă viu. Merită să fiu?