Ultima pagină din jurnalul unui psihopat mort.

      Scriu în sicriu, 2003, zer0 noiembrie. 

     Sufletul meu scârbos are nevoie de-o cârpală. Cu brațele drăpănate, în jos, îmi făceam pașii pe-o stradă plouată. Pe umerii mei slăbănogi s-a acomodat un palton degustat de molii. Cred că azi, o să scot din buzunarul stâng un revolver și o să-l lipesc de tâmplă. O să-mi dovedesc că nici iad, nici rai nu există. După moarte e doar întuneric. Simplu. Bestia din mine m-am chinuit optsprezece ani s-o mângâi, e ireparabilă. Am încercat să-mi spăl cu hlorcă sentimentele. Să scot cu căldarea, din fântână, osemintele fericirii. Fără sens. De ce să mă urc într-o barcă crăpată, dacă pot să înot cu balenele? Sunt doar al tău, Atlantida. Ziua de azi pute a tămâie. Vomă. Mă duc să-mi comand un cavou drăguț. Între mine și viața asta de doi bănuți, nu mai există atracție. M-am înfășurat cu gâduri păgâne. Am reușit să fac nimic. Am lăsat în urma mea doar scrum. Pachete goale de Marlboro. A! Era cât pe ce să uit. Și-un jurnal. Cu pagini trunchiate. Litere scăpate. Vise din lut. 23:59. O minută până la decolare. Te rog. Dacă vezi realitatea, dă-i un șut în fund. Promiți? Plastic. Plastic. Plastic. Ridic o cupă cu iad în cinstea destinului.

Deflagrație. Boom!