Zgușioncă.

     Am înșfăcat o pensulă ponosită și o coală de hârtie dis-de-dimineață, ca să întipăresc momentul ăsta fără definiție: ” Corpul tău de carmelă, dezgolit, și întins pe cearșaful geamăn cu vata de zahăr ”. Pentru un moment am crezut că ești o hologramă, o halucinație. Leonardo da Vinci s-a reâncarnat într-un băiețaș îndrăgostit nebunește, hipnotizat de seninitatea dragostei. Am uitat alfabetul, când vocea ei de pluș mi-a sărutat timpanele, iar cînd sânii moi și suavi mi-au atins spatele zgârâiat, mi-a fost decapitată respirația. Are buze de rubin, extravagante, și ochi verzi ca Taigaua. E femeia pentru care te arunci în apă neștiind să înoți, pentru care calmez orice tornadă. E mierea din ceai, aerul din submarină, balerină, aspirină și amfetamină. 

     Într-un pahar pe jumătate gol sau plin e un bal mascat, culorile se învită la vals. Pe un șevalet din lemn de tei, stă o pictură în acuarelă, neîncepută și neterminată. Două ființe a căror sânge clocotește în artere, amețesc Universul, așa-i de de ficare dată. Dacă ăsta-i un vis, treziți-mă niciodată.

                Tu ești al meu far, Afrodita.