Exilat din copilărie.

     Țin minte cum alergam după o minge, cu fața vopsită de dulceață. Avalanșa injectată cu fericire, care mă acoperea când iarna îmi picta fereastra. Mi-e dor de preaslăvitul scârțâit al zăpezii. Prindeam cu limba fulgii, mă lăsam purtat de gheață. Țin minte laptele și pâinea caldă, îmi făceam din șampon barbă, săream de pe pat pe pat ca să nu cad în lavă. Țin minte baloanele colorate de vânt furate, căderile și decolările zmeului spre cerul albastru, corăbiile din hârtie pe râuleț lansate. Banii îmi erau ambalajele bomboanelor... 

     Acum, nu înțeleg cine-i în oglindă. Clounul ăsta trist, nu-s eu! Mi-e greață. Unde-i ființa cea divină? Unde s-a ascuns corul de îngeri? Unde e fericirea? Se joacă de-a v-ați ascunsela? În capătul tunelului e stinsă lumina...

     O să inventez mașina timpului, o să mă-ntorc înapoi, o să-ți șterg ridurile de pe față, mamă. O să-mi scot sania din subsol, am să făc o babă de zăpadă. Buzele mele o să schițeze din nou un zâmbet, unul adevărat. O să mă-ntorc în acele timpuri, în care lacrimile false, trădarea, minciunile, sticlele cu vin, fumul și gustul țărânei de pe morminte, erau niște coduri indescifrabile. Urăsc ceasurile. 

Fortăreața copilăriei zace în ruine.